Nadia, steaua care a vrăjit planeta. Cristian Munteanu îi aduce un omagiu "Zeiței de la Montreal" cu ocazia zilei de naștere

Sunt atât de în vârstă încât vin de pe vremea când semnul de “save” era un lucru fizic. Floppy disk se numea. Dar anii vin și cu un lucru prețios. Poveștile. Precum cea a Nadiei, care astăzi împlinește 62 de ani. Sau 26. “Zeița de la Montreal” și-a câștigat privilegiul de a împlini fix câți ani vrea.

Pentru că acolo unde sălășuiește ea, în lacrimile mamei mele, când Nadia a luat aurul la Jocurile Olimpice din ’76 și ’80, în bunătatea unui șofer de autobuz care aștepta să urce toți oamenii din stațiile comuniste, în bătăturile fiecărei Nadii mici, în mândria celor care sunt recunoscuți, peste hotare, ca fiind din patria ei.

Nadia a fost, alături de puțini alții, tricolorul nostru de astăzi. Cel fără stemă, cel pe care-l visam de atunci și pe care ni-l imaginam perfect. Pentru că așa era ea când intra în sala de concurs. Desăvârșită. Iar noi împrumutam din tenacitatea, îndrăzneala, dezinvoltura ei. N-am prins-o în activitate. Și eu, ca mulți alții, m-am îndrăgostit de numele Nadia din povești. Iar acestea sunt indestructibile, chiar dacă acum unii încearcă să le scoată în afara legii.

Aș vrea să vă spun despre cozile la pâine, la urcat în tramvai, la gloanțe, în care numele Nadiei era liantul care unea oameni. Pentru că și ea a adăugat un dram de curaj la ceea ce s-a petrecut în decembrie ’89. Eram furioși de ceea ce se zvonea că îi făcea Nicu Ceaușescu.

Așa că, atunci când a fost clar pentru toată lumea că Nadia a fugit din România, în noaptea de 27 noiembrie 1989, asta a însemnat medalia noastră de aur. Ne-am bucurat de parcă un membru al familiei reușise să ajungă în lumea civilizată. Îmi amintesc, eu fiind mic, zâmbetele alor mei. Și atenționarea mamei. Cristi, să nu vorbești despre Nadia la școală! Nici nu aveam ce, pentru mine era un nume mitic, o ființă înzestrată cu puteri magice, precum eroii din cărțile mele de mitologie.

Într-o lume suprasaturată de sportivi, sportive, de recorduri, medalii, bani, sponsori, doar câțiva dintre aceștia sunt recunoscuți, de memoria colectivă a umanității, după un singur nume. Nadia, Pele, Messi, Jordan, Ali, Phelps, Federer.

V-aș spune, precum unor amici vechi, la un foc de tabără (cea mai străveche formă de sinceritate), că fuga Nadiei ne-a arătat atunci, o dată în plus, că așa nu se mai poate. Și ne-a dat curajul de a ne urca pe o bârnă de pe care mulți au căzut și nu s-au mai ridicat decât pentru a intra în istorie. A urmat, cu bune, cu rele, cu știute, cu neștiute, decembrie ’89.

Da, Nadia este prima gimnastă din lume care a luat nota 10 la o ediție a Jocurilor Olimpice. Da, are cele mai multe medalii câștigate, 9, pentru România la JO. A ajuns la 62 de ani, dintre care cei mai mulți petrecuți în America, alături de Bart Connor, soțul ei. Cifre.

Însă pentru noi, cei care i-am fost alături, fie și numai virtual, în adolescență, se petrece ceva minunat. De câte ori o privim, la televizor, în poze, în clipuri, vedem, holografic, o copilă de 14 ani pe ai cărei umeri stăteau speranțele noastre de a ne simți mai buni decât rușii și americanii. Și nicio secundă nu i-a încovoiat. Umerii.

Nadia este partea luminoasă a copilăriei noastre, a celor care au prins floppy disk-ul. Nadia este mărul, cules din copacul de pe marginea drumului, din care mușcai cu poftă, Nadia sunt minutele de desene animate, Nadia e jocul de-a v-ați ascunselea.

Probabil că, fără să aibă defecte, rasa umană n-ar fi simțit nevoia să creeze. Pe bârnă, o perfectă Nadia a recreat mândria unui popor care uitase cum se simte asta. Asta fac Zeițele, inspiră. Iar muritorii, noi, le povestim. E forma de iubire atunci când ești departe de ele.

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!