Ziua când Ilie a fost "maradonian"! Cristian Munteanu îți spune cum au trăit milioane de români meciul care a scos toată țara în stradă: România - Argentina 3-2, de la CM '94

Meciul pare atât de îndepărtat, mai ales ca stare a fotbalului, încât îți e și teamă să scrii despre el. Să nu creadă cineva că fabulezi. Că, din pricina unor pahare de vin, amintirile și imaginația s-au apucat de un tango în care conduc pe rând. Dar nu, el este acolo, viu, așteptând să închizi pentru o secundă ochii ca să îți invadeze simțurile.

Și, cum, de rușine, am închis ochii la meciurile actuale ale României, partida cu Argentina a prins din ce în ce mai multă viață. Și asta nu înseamnă o fugă în trecut, ci o modalitate de a înfrunta viitorul.

Nu eram speriați de trupa lui Maradona, Batistuta, Simeone, Redondo, Ortega. Jucasem cu patru ani în urmă, în grupele Coppei del Mondo, mondialul din ’90, și încheiasem 1-1. Sud-americanii erau, atunci, campionii lumii, iar acum, în 94, vice-campionii. Rotariu se ocupase de El Pibe Maradona în 90, anihilându-l, iar acum venise rândul cocainei să-l scoată din joc pe argentinian.

Să scrii despre România – Argentina este ca și când i-ai trimite scrisori copilului pe care nu l-ai văzut de 29 de ani. Sau când ți-ai scrie ție, cel de acum 29 de ani, ca să-i spui că va fi rău, deci să nu uite nimic din ceea ce e bine.

"N-am avut deloc complexe! Ne-am și bucurat când am aflat că am picat cu Argentina. A fost un meci de care pe care, practic cel mai bun meci al nostru" Ilie Dumitrescu pentru Prosport

Îmi amintesc că mama ne-a întrebat dacă vrem o Coca-Cola, băutură la mare preț pentru românii anilor 90, dar nu i-a răspuns nimeni. Din pașii ei, pentru că ochii-mi erau lipiți de televizor precum ai puștilor de azi de TikTok, am simțit mirarea. Chiar nimeni nu voia o cola rece?

Nu, nu voiam. Ori ne ținea de sete meciul, ori muream deshidratați. Mai ales că pe Rose Bowl, arena partidei, erau aproape 40 de grade. Se scurgeau secundele precum ultimele picături de apă dintr-un pahar.

România-Argentina, cel mai frumos meci al naționalei

Hai că începe! Prunea – Petrescu, Mihali, Belodedici, Prodan, Selymes – Lupescu, Gică Popescu, Dorinel Munteanu – Hagi, Ilie Dumitrescu. Cum? Jucăm fără vârf, fără Răducioiu? Nu, e suspendat. Nea Puiu a băgat autobaza. Așa vor veni peste noi. Da, dar vom echilibra mijlocul terenului și vom avea posesie. Și, sigur, dă Hagi vreo lovitură liberă sau o torpilă de la 35 de metri. Da, mama, sigur nu vreau cola.

Caniggia doar rezervă? A, joacă Batistuta, de la Fiorentina, și Balbo, de la Roma, în atac. Și a intrat Ortega, puștiul de la River, în locul lui Maradona. Valencia avea să plătească 10 milioane de dolari pentru Ariel. Redondo, Simeone, Basualdo la mijloc. Of, mai bine beam o cola acum, pentru că o să treacă așa greu minutele.

Ne uitam la televizor și nu știam că generația aceea de fotbaliști ne învață ceva extrem de important. Că nu ne e teamă de nimeni, că ne putem lupta cu oricine, că suntem valoroși. Nu ştiam, dar am aflat curând. Prea curând. Hai că începe! Arbitru e Pairetto, bun italianul.

Ilie Dumitrescu e atins de divinitate

Toată casa cântă imnul, dar fiecare pentru el. Știu pentru că mă uit la tata, mama, frate, și îi văd mișcând buzele. Ori asta, ori îl blesteamă pe Batistuta. Îi avem pe Belo și pe Didi, îmi fac eu curaj. Trage Balbo, în minutul 1. Trage și Batistuta, minutul 5. Apără Prunea, din situație unu contra unu cu Balbo, minutul 9. Ăștia chiar au tras toți pe nas? Absorbim aceste cutremure mici cu teama că va veni cel decisiv. Dacă ne dau ei gol primii, va fi greu să revenim. Și e și așa cald aici. Deschide geamul, mama, te rog.

"Numai neșansa ne-a făcut să nu jucăm toate meciurile în America. Generația din 1994 era pregătită să devină campioană mondială" Gică Hagi pentru Gazeta Sporturilor

Dorinel e faultat în stânga careului argentinian. Hai, că se duc acum, în careul lor, “caii” Prodan, Mihali, Belo, “Baciu” și poate scoatem ceva. Bate Ilie. Știți gestul cu care se șterge tabla la școală? Parabola aceea care e atât de necesară pentru a se scrie din nou, de a învăța altceva? Așa a tras și Iliuță al nostru. Cu dorința ca lumea întreagă să-i învețe numele. Toți ne așteptam la o centrare, dar Ilie, șmecher și în Ghencea și în San Telmo, a ales să tragă la poartă. Și mingea s-a dus, domesticită, unde era nevoie. 1-0 în minutul 11, dar nu ne-am bucurat extrem de tare. Am sărit, țopăit, dar ne-am așezat repede. “Ce bine era să dăm golul asta prin minutul 85”, zice tata.

Argentina ripostează după doar două minute

Încercăm să pasăm, să dezvoltăm jocul pe benzi, acolo unde Sensini și Chamot sunt vulnerabili. Dar nu prea avem posesie, iar Argentina e ca un taur pe străzile din Pamplona. Atacă pe toată lumea, din orice poziție. Nu, nu, nu! Acesta nu a fost penalty, signor Pairetto.

Batistuta a căzut în careu, i-au fluturat pletele ca atunci când trece uraganul pe lângă palmieri. Didi a pus mânile pe el, e adevărat, dar cât un clipit. Ochii larg deschiși ai arbitrului au văzut, iar Batigol s-a prăbușit ca în filmele de categorie B, când personajul e împușcat.

Poate apără Prunea. Da, hai că nu ar fi ceva ieșit din comun. E de-abia minutul 16, și e prea devreme să fim egalați. Bate Batistuta. Măcar nu e Maradona. Of, deja ne-au egalat. Asta e, o luăm de la capăt. “Gol, adică ne-au egalat? Lasă, cum le-am dat unul, le mai putem da”, zice mama.

Meciul ăsta nici nu te lasă să respiri. După foarte mulți ani, statisticile moderne au relevat faptul că s-a tras un șut spre poartă la fiecare 2,5 minute! Hai, Gică, apasă butonul de magie! Înainte de Messi, cu pasele sale ce sfidează logica, a fost Hagi. Uite, e mingea la el, pe stânga. Dar nu e Radu în careu! Hagi, pasă, Iliuță, atingere, gol Româniaaaaaaaa. Minutul 18 și avem 2-1.

Nu știm ce să admiram mai întâi. Geniul matematic al lui Hagi sau rafinamentul de latin lover a lui Ilie. Pentru că niciunul dintre ei nu a lovit mingea, ci au trimis-o, cu dragoste, în nemurire. A fost declarația lor de iubire pentru fotbal. Prin minutul 25 ne așezăm care pe unde găsim, obosiți. Am sărbătorit golul acesta mai mult decât pe primul. Pentru că acum noi credem, pentru că acum lor le e teamă. Ratează Gică Popescu din careu. Noroc pentru argentinieni că vine pauza.

Conducem cu 2-1 la pauză

A și trecut? Ce invenție curioasă e și timpul. Cum se dilată sau contractă, întocmai ca o bucată de plastilină în mâna unui copil. Trebuie să rezistăm. “Îi mai prindem pe contraatac”, zice fratele meu. Da, dar nu e Raducioiu, cu Vespa sa cu tot.

Nu e Radu, dar e Ilie. Care pare în transă. Care e în transă! Balbo dă cu capul din plonjon, Prunea se uită după minge, noi ne uităm la Prunea, iar balonul, care râde de emoțiile oamenilor, merge pe lângă poartă.

Corner. Ne luptăm ca la Rovine, Călugăreni, Smârdan. Respingem, Ruggeri calcă pe minge, o preia Dumitrescu, tot Ilie!, și totul începe să se desfășoare cu încetinitorul. Fuge cineva pe stânga, cine o fi? A, e Selymeș, nu i-o da Ilie, iartă-ne Tibor, du-te tu cât poți. Iar Iliuță poate, Sensini nu-l prinde, Caceres se duce după Selymeș, care joacă rolul de momeală. Dumitrescu se oprește pe la 20 de metri, nouă ni se opresc inimile 20 de secunde, ce face? Sensini stă în fața românului o clipă, apoi se decide să-l faulteze. Dar Iliuță îl aștepta, de unde Dumnezeu l-o fi văzut?, pe Hagi. Gică sprintase 70 de metri, pe dreapta.

Starea de grație a lui Ilie ajunge și la Hagi

Cel mai lung sprint al lui Hagi la echipa națională. Înainte de a fi cosit, ca fânul vara, Ilie apucă să-i paseze celui mai bun fotbalist român din toate timpurile. Nu pe dreptul!, ne gândim toți, acasă. Dar, cum nimeni nu i-a spus lui Michelangelo cu ce mână să sculpteze, Hagi pune latul piciorului drept și înscrie pentru 3-1. Dacă vuietul străzilor, deși nu era nimeni pe ele, s-a auzit la fiecare gol al nostru, acum e cutremur sonic. Blocurile duduie ritmic, ca pistoanele unei națiuni mari - România, România. Ne îmbrățisăm, probabil cea mai pură formă de bucurie.

Legendarul Alfio Basile riscă imediat. Îl scoate pe Sensini și intră Bello. Dar acesta nu poate fi mai bello decât Belo al nostru. Nu azi, nu acum. Nu mai vorbim între noi, acasă, decât ca să ne întrebăm cât mai e. Cu cincisprezece minute înainte de final, trage Simeone, de la vreo 35 de metri, din disperare. Prunea se decide să facă meciul mai palpitant și scapă mingea dintre palme. Balbo se teleportează lângă poarta noastră și, gracias Florin!, o catapultează în plasă.

3-2, și oftatul se aude de la București la Timișoara, de la Timișoara la Iași, de la Iași la Cluj. Maradona înjură în tribunele Rose Bowl. Noi îl înjurăm de acasă. Așa trece mai repede timpul. Și nervii. Mai scapă o dată Ilie, pe stânga, se face că trage cu dreptul, Ruggeri mușcă nada, românul se duce pe stângul lui, în unghi, trage, dar Islas apără. “E, mai apără și portarul lor ceva”, zice mama. Noi zâmbim și am vrea să o trimitem după cola. Nu la cea din frigider, ci de la magazin.

Câte minute au mai rămas?

Iese Hagi, intră Gâlcă. Iese și Ilie, intră Papură. Icoanele lui Iordănescu de atunci și ale românilor erau fotbaliștii. Cristian Țopescu își păstrează calmul, dar se simte nerăbdarea din timbrul său. Hai, Nea Țopi, să se termine mai repede meciul. Vocea nu se va estompa niciodată. Va fi coloana sonoră a copilăriei noastre.

Gata, s-a încheiat! Am învins vicecampionii mondiali! L-am bătut pe Maradona! Ilie, Hagi, toți, ar trebui să vi se facă statui! Eu și fratele ne năpustim spre ușă, ca să ne încălțăm. O descuiem și sărim treptele. Se aude, în spatele nostru, mama: “Nu vreți cola? Să nu veniți târziu!”

E noapte. Mergem la Universitate, urlăm, suntem frați, suntem fericiți. Ne-am întors spre dimineață, nu așa târziu. Dar nu ne-am întors aceiași, ci alții. Unii cărora nu le era teamă de nimeni, care se puteau lupta cu oricine, care credeau în ei. Apoi am băut o cola și am adormit. Cu toții.

---

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!